Trezirea

Știind că ultimul cuvânt nu îl pot avea eu, și așa că aș vrea să își zic o poveste. Este o metaforă a vieții pe care eu am trăit-o și poate că și tu. Oare, de câte ori nu te-ai simțit prins într-o situație care aparent era fără ieșire? Oare, de câte ori ai ajuns la pragul disperării acolo unde, aparent, nimic nu mai era și pentru tine? Însă, atunci când a venit rezolvarea/salvarea, ai uitat tot ceea ce se întâmplase și răul provocat, de cele mai multe ori, gratuit de către celălalt? Cu toate acestea a rămas un gol. Și de cele mai multe ori, umplerea acestui gol este motivul pentru care alergăm după motivații în viață. Cu toate acestea, motivațiile se află într-o dialectică cu sentimentele.

Motivul pentru care ne despărțim de cei iubiti, de cele mai multe ori, vine pe fondul slăbirii unor sentimente. Motivul/motivele erau mult mai importante decât sentimentele în acele momente. Am ajuns la următoarea concluzie, personală: când slăbesc motivele/motivările cresc sentimentele și invers: când slăbesc sentimentele, se înmulțesc/amplifică motivele. Și ce este de făcut? Trebuie să te desparți? Dacă ești necopt, imatur și netrezit conștient, faci ceea ce fac majoritatea: îți urmezi ego-ul și nu te mai interesează de celălalt: motivele tale sunt întemeiate (pentru tine) și nu ai de ce să îți pară rău (aparent). Suferi (pentru că nu este ușoară nicio despărțire) și trece. Câteodată apelezi chiar la substituții: alcool, alte femei, poate chiar „relație-pansament” de durată care nu va fi una definitivă. Dar ce te faci atunci când ajungi într-o relație stabilă, care poate chiar avea finalitatea dorită de tine? Mergi înainte gândindu-te la ceea ce vrei tu să faci cu viața și te bucuri de clipele minunate.

Numai că, de cele mai multe ori, cei mai puțini dintre noi care se trezesc conștient, ajung totuși să se întrebe și să caute, ce îi motivează să fie lângă omul de lângă ei. Ar putea fi iubirea (dar ce este iubirea?), ar putea fi scăparea de singurătate, ar putea fi o idee denaturată despre tine însuți, ar putea fi dorința de a te căsători, etc? Posibil. Însă, pentru a putea face aceasta trebuie să te eliberezi de tine și de idolii tăi interiori și să pătrunzi acolo în adâncul de taină al tău, unde sunt multe lucruri nerezolvate și să vezi ce este acolo. Personal, acolo, pentru mine este o casă, din care nu am putut ieși. Și aici începe povestea.

Este o casă pe partea dreaptă a străzii, între multe alte case, care nu se distinge cu nimic față de celelalte. Intrând în curte observi în stânga cum calci, un pietriș mic și puțin beton printre care se chinuie să iasă niște fire de iarbă. Mergând câțiva metrii în față, vezi o mică bucătărie de vară, cu o masă și câteva scaune. Ajungând la mi puțin de 2 metrii de bucătărie, în dreapta se face ușa către casă. Deschizi ușa. Intri. Înăuntru este un hol perpendicular cu intrarea. În partea stânga o cameră, în partea dreaptă o altă cameră. Te gândești. Unde să mergi? Unde ești invitat. Ești invitat în camera din stânga, să te așezi lângă soba de teracotă, clasică. Toți cei din casă se uită la tine cu mare drag, cu ospitalitate și încearcă să te facă să te simți cât mai confortabil. Este și un pat, un șifonier și, nelipsitul, calculator personal. Apoi, devenind mai familial, te invită în camera din dreapta, acolo unde te invită să și dormi, dacă vrei, dacă poți, dacă îți dorești. Bineînțeles... te pun și la masă. Acolo soba se află în partea stângă a camerei, lipită pe perete de cea din camera stângă. Imediat în dreapta este patul și mergând înainte pe lângă pat, intri pe o ușă care duce la baie. Un hol de 3-4 metri te conduce propriu-zis în baia rece indiferent de anotimpul în care o vizitezi. În aceeași cameră este o ușă, către o altă cameră. De data aceasta, cea mai întunecoasă. În acea cameră sunt multe amintiri vechi. Nu prea se intră în ea. Are un aer mistic. Dacă treci mai departe de ea, conduce către o altă ușă care duce către mansardă. Când te obișnuiești cu ea, începi să îi cunoști toate locurile, toate obiectele, toate lucrurile aparent neînsemnate. Începi chiar să o iubești. Începi să uiți că ești un trecător... Începi să uiți că ai fost invitat în ea.

Apoi, se petrece cea ce nu credeai că se va întâmpla: motivațiile tale cresc, sentimentele încep să se stingă și de afli în impostura de a pleca din casa respectivă. Ca un hoț, greșeala este a ta. Ai greșit (deși, atunci nu ți se pare că ai făcut-o) și pleci. Ai mințit, ai înșelat, te-ai comportat ca un farsor, ca un scamator. Ai păcălit pe toată lumea, inclusiv pe tine. Pleci, ca și cum nu ai fi fost niciodată acolo. Nu divulgi secretele casei, nici pe ale celor din casă, pentru că acesta este singurul lucru care ți-a rămas. Tot ce ți-a mai rămas este amintirea casei și a oamenilor din ea, însă de care tu vrei să scapi. Alegi altă casă. Intri în ea. Încerci să o faci să devină a ta, însă îți revine constant în minte, imaginea celei din care ai plecat și care devenise atât de mult a ta. Este nevoie de foarte multă muncă de lămurire cu tine însuți ca să poți scoate din minte imaginea casei trecute și să poți locui în cea nouă.

Timpul trece.... casa veche devine o amintire, la care mai întorci privirea când treci pe lângă ea. Nu se mai vede numărul, deja sunt modificări în ea de când ai plecat. Nu mai știi nici dacă au rămas oamenii aceeași sau au venit și au plecat alții din ea. Este o relicvă. După ce timpul a trecut nu mai cunoști nimic din ea.

..... după o perioadă de efort interior, începi să te trezești. Slavă lui Dumnezeu! Nu este nevoie de un accident, de un necaz, de vreun deces, de o boală incurabilă sau oncologică. Și căutând în interiorul tău... îți dai seama că nu ai părăsit niciodată casa. Te afli de cele mai multe ori, cu fața la pat, cu spatele la ieșirea din camera întunecată, stând în picioare. Fără voința, fără dorința și fără putința de a ieși. Trăiești în iad. Nu l-ai conștientizat, pentru că te-ai mințit și ai mințit. Îți dai seama că de fapt, casa nu a dispărut din mintea ta. A rămas acolo, neschimbată pentru tine. Îți amintești de toate detaliile.

Numai că, dacă ai puțină acuitate interioară, îți dai seama, că în mintea ta a rămas casa așa cum o știai tu. Cum o aveai tu în tine, poate, în cea mai bună versiune a ei. Cum o vedeai tu în momentele ei cele mai fericite: la o masă de Crăciun, la o aniversare, la un grătar cu fum până în mijlocul străzii. Îți dai seama, că tu nu ai părăsit casa. De fapt, mai corect spus, imaginea casei. Următorul lucru de care îți dai seama este, faptul că, nici cei din casă nu mai sunt aceeași. Mulți au plecat, alții au părăsit această lume pentru una mai bună, alții au rămas acolo. Îți dai seama de un lucru înfricoșător: ești încă în casă, însă... ești singur. Nu mai este nimeni acolo. Și nu mai era nimeni acolo, din momentul în care ai plecat, fizic, afară din ea, cu mulți ani în urmă. Evident că ai două variante. Să tapetezi cu memorii, cu amintiri casa și să îi vezi pe oameni așa cum erau ei în urmă, în anii în care erați împreună și să rămâi acolo singur în iluzia comuniunii cu cei care în real nu mai sunt sau nu mai reprezinți nimic pentru ei. Cealaltă, este să faci efortul interior să ieși din ea. Să pleci, fiind conștient de golul enorm care este de fapt, casa respectivă. De goliciunea și nimicul ei.

Simți, însă, că trebuie să lași ceva în ea. Însă, ce? Golul ei a creat gol în tine. Golul ei trebuie plinit cu ceva. Și nu poate fi plinit decât cu realitatea personală a celor care au locuit acolo, și nu cu imaginea creată de tine despre ei. Adică, trebuie să încetezi să te mai minți. Dezleagă-te din casă și mergi înainte. Când pleci, îți dai seama că ușile sunt deschise, că tu nu aveai altceva de făcut decât să te întorci și să pleci. Însă ai fost legat de vinovăția pe care ai simțit-o (amplificată, câteodată nemeritat, de câteva zeci de ori) de a fi plecat când casa încă te primea. Ieși din curte. Te uiți către casă pentru ultima dată. Îți dai seama că e goală. Și că tu, în sfârșit, ai iești din ea.

Ce e de făcut acum? După ce ai trăit ani de zile într-o amintire, legat de un țăruș cu un lanț legat de ceilalți, trăind și închipuindu-ți nimicuri? E timpul să o iei de la 0, chiar dacă ești într-o relație și locuiești într-o (altă) casă de multă vreme. Rămâi lângă cei dragi, nu repeta greșelile trecutului, fii prezent în prezentul lor și bucură-te de toate... că în toate a fost voia Celui de sus.

„Nu m-aș fi putut zidi, dacă nu m-aș fi dărâmat până la ultima cărămidă”, parafrazându-l pe Alonie/Alonois: trebuie să începi construirea sentimentelor înnoite, a motivelor curate sau curățate de impuritățile psihicului afectat de imaginarul unor lucruri neverosimile. Adică, te dezlegi și mergi înainte. Și speri în iertarea celor cărora le-ai greșit iremediabil și ireparabil. Te vor ierta? Ai nevoie de iertarea lor? Iisus Hristos a spus că El, Dumnezeu, iartă în măsura în care ierți celorlalți. Dar care este măsura de a fi iertați de către ceilalți? Primul pas este să uiți și să iubești tot ce a fost, pentru că fără acel trecut minunat, nu ai mai fi tu cel de azi. Și apoi să te ancorezi în prezent, chiar dacă ACUM o zi, ACUM un minut, ACUM o secundă erai încă prezent în casă. Țărușul de care este prins lanțul tău este inexistent acum. A existat, însă noi îl ținem prezent, în mintea noastră. În realitatea, el nu mai există. Trebuie să plecăm. Primim ceea ce merităm, însă uităm să îl includem în gândurile noastre, viețile noastre, pe cel care ne-a proiectat într-un anume, unic fel: Dumnezeu. Modificându-ne starea de percepție, prezentul, conștientul, conștiința ancorându-ne în Dumnezeul iubirii, găsim casa adevărată, ireal de reală în care Vrea să ne construim viața, prezentul și realitatea.

Iartă-mă....tu care citești aceste rânduri. Cuvintele sunt sarace si impersonale atunci cand nu te cunosc personal. Totusi... îți promit că o să rămâi în inima, mintea și rugăciunea mea...oricine ai fi tu!