De ceva vreme mă tot
gândesc la ceea ce înseamnă preoția, ca unul care mă pregătesc și îmi doresc și
am simțit într-un anume fel chemarea lui Dumnezeu pentru această slujire grea
și ușoară în același timp, încă dinainte de a fi capabil să gândesc măcar ceea
ce înseamnă această slujire. De când eram mic am conștientizat și am simțit
două lucruri în legătură cu mine: că vreau să ajut oamenii și să devin preot.
Cu timpul lucrurile
s-au lămurit și mai mult, mai bine și mai profund și astfel, am înțeles că
acesta este drumul meu, deși până acum, încă nu am ajuns să fac decât unul
dintre lucrurile amintite mai-înainte. Deși de multe ori, în ultima vreme
realitățile vieții mi-au arătat că în preoție intră din ce în ce mai mulți
oameni „după chipul” acestei lumi, am observat faptul că cei care fac acest pas
astăzi, pot fi încadrați în 4 categorii:
1. Cei
care sunt „aruncați” de alții „în scăldătoare”, adică cei care ajung preoți
prin intervenția altor oameni pentru ei;
2. Cei
care ajung prin „puterea” financiară în această slujire care la baza ei este
„fără de arginți”;
3. Cei
care nu sunt cunoscuți de către cei care sunt hirotoniți, pe principiul, cu cât
te cunosc mai puțin, cu atât ai mai mute șanse să fii pus în slujirea
respectivă (cei care ies în evidență, cu siguranță că nu sunt „hirotonibili”
pentru simplul fapt că ei sunt niște potențiali inamici ai gândirii generale,
ai securității instituției birocratice a Bisericii, care astăzi este
încorsetată din ce în ce mai mult de corectitudinea politică a lumii, pe care
tacit a asumat-o fără prea profunde proteste);
4. Cei fără prea multă personalitate, care devin
buni „executanți” și trebuie să devină buni „executanți” ai deciziilor celor
mai-mari (care de multe ori sunt, în fapt, deciziile celor mai mici), fără prea
multă implicare interioară, totul punându-se sub semnul „ascultării” principiu
care smulge orice formă de exprimare a libertății, fiind prezentată ca forma
supremă a smereniei, în spatele căreia se ascund foarte multe abuzuri, șantaje
și amenințări tacite care sunt resimțite ca reale angoase și panici ale celor
care, îndrăznesc să pună sub discuție deciziile.
Nu este exhaustivă
această categorisire și este evident că sunt și mulți oameni de vocație care ajung
să îl slujească pe Dumnezeu, însă este evident că trăim niște vremuri de „asasinare”
a Duhului Sfânt, prin super-ultra organizarea administrativă a Bisericilor sub-locale,
în toate aspectele ei. Atunci când totul este organizat în stilul corporatist,
în toate aspectele de organizare care trebuie respectate la secundă, minut (în
cazul întârzierilor, cei responsabili primesc pedepse drastice, pentru oricât
de mică sau foarte mică a fost „greșeala” respectivă) , Biserica (despre corpul
administrativ vorbesc, nu despre Biserica trup al lui Hristos, insituția divină
și umană) nu mai respiră Duhul lui Hristos, iar Hristos se retrage lăsându-i pe
oamenii Bisericii să facă voia lor, cu îngăduința Lui, însă cu niște consecințe
ale responsabilității personale incomensurabile în orice cadru de referință am
folosi.
De aceea, vreau să
vorbesc despre două texte, care sunt „pierdute” conștiinței vocaționale ortodoxe
de astăzi și care sunt definitorii pentru pregătirea celor care vor să fie
prezenți în chemarea lui Dumnezeu.
Primul dintre ele este
cuvântul Sfântului Nichita Stithatul care spune textual:
„Nu
te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întîistătător prin aur sau prin
ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii
în stare să foloseşti sufletelor. Căci acestea trei te vor urmări şi una din
ele te va ajunge : sau îţi va veni asupra nemulţumirea şi mînia lui Dumnezeu
prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai
oameni, ci şi aproape toată zidirea şi-ţi va fi viaţa plină de suspin ; sau vei
fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari ca tine ; sau vei muri fără
vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta.” (Filocalia VI, ediția
1977 p. 280).
Cu alte cuvinte, dacă
vrei preoție, nu apela la bani, nu apela la oameni și ajutorul lor exclusiv
(Dumnezeu lucrează și prin oameni, dar nu îl forța pe Dumnezeu să lucreze prin
oamenii care vrei tu) și nici la rugăminți la adresa lui Dumnezeu prin care să
nu faci deloc apel la Voia Lui. Îndemnul e simplu: nu apela la aur, oameni și
chiar, paradoxal, nici la Dumnezeu dacă intențiile tale nu sunt cele mai pure
și venind din inima curată, chiar dacă tu te știi în stare să ajuți celorlalți.
Ele te vor urmări și
vor atrage asupra ta plata, absolut normală, unor astfel de decizii, neconforme
voii lui Dumnezeu.
Dacă alegi preoția prin
aur și pentru aur atragi mânia și nemulțumirea lui Dumnezeu care se va
manifesta prin felurite greutăți și necazuri;
Dacă alegi preoția prin
ajutorul oamenilor (care te vor folosi și îți vor aduce aminte că datorită
((mai bine spus din cauza)) lor ai ajuns unde ai ajuns), vei fi scos cu
necinste (necinstea prin care ai ajuns, aceeași te va scoate) de cei mai
puternici (sau chiar de cei care te-au ajutat să ajungi acolo);
Dacă alegi preoția prin
rugăminți fierbinți (care sunt diferite esențial de rugăciuni), vei fi scos din
viața aceasta (e posibil fizică, e posibil duhovnicească, mai gravă decât cea
dintâi).
Mulți zâmbesc și iau
peste picior scrierea lui Nichita, deosebit de actuală zilelor noastre, fără să
conștientizeze faptul că nu ne putem „juca” de-a „dumnezeu” cu Voia și harul
Lui. Să nu rămânem în situația descrisă de Osea la cartea omonimă din Vechiul Testament
(„și-au pus căpetenii fără ca eu să fi știut (fără voința Mea)” Cap. VIII,
vs.4) pentru că se va generaliza ceea ce a scris acum mai bine de un mileniu și
jumătate episcopul Romei, Grigorie cel Mare în Cartea Regulei Pastorale: „Mulți incapabili, lipsiți fiind de podoaba
virtuților, nici n-au fost chemați de Dumnezeu, ci, aprinși fiind de dorința
lor, conducerea sufletelor mai degrabă o răpesc decât o merită. Pe aceștia
Judecătorul cel tainic îi lasă să învețe dar îi acoperă de o tăcere adâncă.
Îngăduie și tolerează. Dar în tăcerea aceea răsună, desigur, judecata
osândirii. De aceea, le spune unora care săvârșiseră minuni: „Depărtați-vă de
la Mine, voi toți lucrătorii nedreptății, nu știu cine sunteți” (Luca XIII,
27). (Editura IBMBOR, 1996, p. 31).
Fiecare doritor (mai
bine spus, chemat la această dumnezeiască slujire), trebuie să ia aminte la
aceste cuvinte, care sunt lămuritoare cu privire la pașii premergători primirii
hirotoniei. Hirotonia nu ține de o opțiune a noastră de a da, oferi ceva pentru
a ajunge preot, pentru că preoția nu este un „job” în care se caută anumite
calificări profesionale pentru ocuparea unui post. În primul și primul rând,
preoția este o chemare care trebuie să fie simțită, resimțită, trăită,
experimentată și iubită de către cel care vrea și își dorește preoția. Chemarea
este dorința de fi cu Dumnezeu, de face voia lui Dumnezeu, de a trăi cu El, de
a umbla cu El, de a fi ascultător al poruncilor Lui, de a-L iubi mai presus de
tine însuți. De abia de acolo înainte începe slujirea preoțească.
„Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii.
Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez
pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu
sfânt, ca să sfinţesc pe alţii.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt despre Preoţie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu