O nouă erezie ecleziologică
„Oare nu facem și
noi toate faptele noastre spre a fi văzuți de oameni?”
Maxim
Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, Filocalia 2
Acest cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul, care
este mai mult o interpretare, actualizată timpului său, a cuvântului Mântuitorului
Isus Hristos adresat cărturarilor și fariseilor din vremea Sa (Matei XXIII).
Maxim consideră că acest cuvânt de la Matei, se adresează creștinilor din
vremea sa. Dar cât de actual este și pentru noi, creștinii de astăzi, mai ales
Bisericii Ortodoxe (cel puțin Române)! Oare nu, ne aflăm toți în această
situație, atât de ingrată pentru un adevărat următor al lui Hristos, de a fi
niște fățarnici? Tocmai în aceasta constă această nouă erezie eclesiologică a
timpului nostru, în faptul că totul tinde să devină în Biserica Ortodoxă (mai
ales, Română) formă fără fond (pentru această temă recomand monumentala carte a
profesorului Constantin Schifirneț, Formele fără fond - un Brand românesc).
Atunci când viața pe care o propovăduiește creștinismul, este fadă, seacă, malignă,
bolnavă terminal, atunci intervine o gravă discrepanță între ceea ce este
esențial și ceea ce este auxiliar, și auxiliarul tinde și chiar ia locul
esențialului.
Însă ar trebui să începem cu lucrurile într-un mod
progresiv pentru a arăta ceea ce este cu adevărat problematic în această
situație a Bisericii de azi. Vreau să spun de la început că tot ceea ce voi
spune nu este împotriva Bisericii și ar trebui privită ca pe o critică constructivă,
pozitivă pe care fiecare dintre noi, ar trebui să o aibă asupra problemelor
ecleziale. Tocmai, pentru că nu consider că Biserica este pregătită pentru o
astfel de critică pozitivă, aleg să semnez anonim, fără prea mare entuziasm.
În primul rând, cred că ar trebui să punem în discuție
problema imaginii Bisericii, problema construirii unei imagini a Bisericii, a
unei afișări exterioare a Bisericii. În momentul în care tot ce faci este o
simplă afișare externă a unor realități trunchiate ale unei presupuse vieți
creștine, acest lucru devine dăunător pentru toți. Esențial nu este să
transmiți doar un mesaj, ci să transmiți un mesaj autentic. Iar ceea ce vedem
astăzi, nu reflectă autenticul principial al Evangheliei lui Hristos. Atunci
când tot ce se face, trebuie neapărat arătat și celorlalți, atunci când
filantropia devine sursă de imagine, se încalcă modul autentic creștin de
viețuire. Biserica trebuie să își creeze o imagine, tocmai prin faptul că
trăiește, în primul rând prin clericii ei, principiile evanghelice ale lui
Hristos. Afișarea continuă a unei irealități, neconforme cu starea de fapt se
numește eroare/păcat împotriva evidenței. Implicarea politică a bisericii în
treburile cetății trebuie să se facă după Duhul lui Hristos, cel puțin așa cum
reiese din Evanghelii (despre Duhul lui Hristos care nu este cuprins în
Evanghelii și care îl arată pe adevăratul Hristos, citiți Dimitri Merejkovski,
Evanghelia Necunoscută). Orice activitate a Bisericii tinde să devină o
afișare/fățărnicie: plecând de la activitățile mici și insignifiante ale parohiilor
mici care trebuie afișate pe site-urile oficiale ale diverselor eparhii din BOR
(cum ar fi donarea unor Biblii „pentru adulți” (aceasta este denumirea oficială
pe un astfel de site) unor familii sărace) ajungând la organizarea sfințirii de
Bisericii , numai în perioada electorală sau preelectorală. Toate acestea
arată, cât de puțin am înțeles din evanghelia lui Hristos, pe care pe lângă că
nu o cunoaștem, dar o și denaturăm prin interpretări care mai de care mai, „softcore”
când mesajul este unul „hradcore”, fără abureli și cafele îndulcite cu miere de
mană. Din păcate, totul ajunge să fie numai o imagine, numai o proiecție a unor
morminte văruite, după cum ne spunea odinioară Iesus.
Biserica astăzi este asociată în primul rând cu banul.
De la simplu fapt că omul nu ar veni fără să cotizeze în biserică, dar cam
totul se învârte în jurul banului și, după cum spunea un arhiereu, în jurul
faptului de a managera cum trebuie Biserica. Și aici ne referim la colportaje,
la target-uri, la „taxe” către diversele organe centrale. Problema nu este că
ele există (pentru că orice instituție trebuie să trăiască din astfel de
„impozite”) ci că ele sunt colectate și cerute în modul în care se face astăzi.
Dacă omul vine la Biserică, implicit, în conștiința majoritară, el trebuie să
aibă un „bănuț” în buzunar pentru a-l da la Biserică. De aceea există foarte
mulți, preoți, călugări-preoți, care și-au fabricat o imagine de buni
duhovnici, de fini psihologi, de părinți spirituali, care de fapt sunt niște
oameni și-au însușit fie, „fariseiește-hoțește-bagabonțește” o astfel de
imagine, fie chiar au crezut în denaturările unor părinți „mai-puțin”
duhovnici. Viața autentic creștină e simplă (Vezi Fabiola- Biserica din
catacombe scrisă de cardinalul Weissman), fără multe briz-brizuri externe, dar
care necesită un amplu și continuu efort interior.
Dacă privim faptul că:
1. Majoritatea slujbelor,
nu sunt înțelese de popor, exprimă lucruri pe care mulți dintre cei care le
săvârșesc, nu le înțeleg, rolul, scopul, evoluția istorică și duhovnicească.
Aici mă refer în primul rând la Liturghie, care este în majoritatea Bisericilor
din BOR, o carcasă gală de conținut, pentru că nu își mai împlinește scopul
autentic și anume, împărtășirea celor care participă. Mai putem vorbi aici și
de parastase a căror săvârșire, ridică multe semne de întrebare teologice, mai
ales din punct de vedere teleologic;
2. Veșmintele slujitorilor sunt de fapt niște relicve vechi de câteva
sute de ani, împrumutate în mare parte de la iudei și păgâni, care sunt
păstrate și astăzi în rânduielile bisericești, datorită faptului că nu există
curajul de a se face o dezbatere concretă, corectă din punct de vedere,
istoric, liturgic, teoretic și practic între teologii „liturgiști” de azi;
3. Majoritatea slujitorilor
altarelor, încearcă să aibă o imagine cât mai pozitivă, cât mai evlavioasă în
afară (lucru impus de multe ori și de conducerea eparhială, care ține mult la o
exprimare cât mai „corectă politic” a acestora), mai ales la cei aflați pe
trepte înalte în administrațiile eparhiale, tocmai pentru a masca impostura,
falsul și fariseismul unor astfel de „păstori”;
4. Majoritatea credincioșilor
au o evlavie falsă, sunt cuprinși de un pietism sec, de un formalism care ține
cont de toate exteriorizările goale, fade, lipsite de sens și de un ritualism „încarcerant”;
5. Comportamentul
credincioșilor este un pseudo-spiritual, având impresia că prin împlinirea unor
forme, (post, rugăciune într-o anumită cantitate, milostenie fățișă etc.) sunt
„îndreptățiți pe ei înșiși”; rar găsești în BOR, comportamente normale bazate
pe paradigme mintale puternic ancorate în principiile evanghelice,
toate acestea sunt de fapt, expresii ale unei vieții denaturate, atât liturgic,
cât și moral-spiritual, ale unei Biserici care vrea să fie altceva decât ceea
ce ar trebui să fie.
Dacă ne privim sincer, trebuie să vedem că
avem foarte multe probleme de ordin spiritual, organizațional și că ceea ce
conduce de fapt Biserica astăzi este un duh, foarte străin de Hristos. Vreau să
închei, cu întreg cuvântul lui Maxim Mărturisitorul, cel care prezintă
realitățile timpului său, plecând de la texul Scripturii (trebuie să ne fie
învățătură de minte ca și noi la rândul nostru să interpretăm textele acestor
părinți Bisericești pentru contextul nostru ca și noi să putem răspunde mai
ales la provocările interne cu care se confruntă biserica de astăzi.
În speranța că lucrurile nu au intrat pe un făgaș înclinat definitiv
„De aceea, mustrând de departe şi făţămicia noastră, zice: «Poporul
acesta cu buzele lui mă cinsteşte; dar inima lor este departe de Mine şi în
zadar mă cinsteşte», şi celelalte.Căci cele pe care Domnul nostru le-a spus,
plângând pe Farisei, eu le aud ca spuse pentru noi,făţarnicii de azi, care
ne-am învrednicit de atâta har şi suntem mai răi ca aceia. Oare nu legăm şi noi
poveri grele şi anevoie de purtat şi le punem pe umerii oamenilor, iar noi nu
vrem să le mişcăm nici cu vârful degetului? Oarenu facem şi noi toate faptele
noastre spre a fi văzuţi de oameni? Oare nu iubim şi noi să şedem în fruntea
mesei la ospeţe şi pe scaunul de frunte în adunări, şi să fim chemaţi de
oameni: «Rabi, rabi», iar pe cei care nu ni le dau acestea îi urmărim până la
moarte? Oare n-am luat şi noi cheia cunoştinţei şi închidem împărăţia cerurilor
înaintea oamenilor, neintrând nici noi şi nelăsându-i nici pe alţii să intre?
Oare nu ocolim şi noi marea şi pământul ca să facem un prozelit, şi când se
întâmplă aceasta îl facem fiul gheenei, îndoit decât noi? Oare nu suntem şi noi
povăţuitori orbi, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila? Oare nu curăţim şi
noi partea din afară a paharului, cea de la vedere, iar cea dinăuntrul nostru e
plină de răpire şi lăcomie, mai bine zis de necurăţie? Oare nu zeciuim şi-n
izma şi mărarul şi orice legumă, şi trecem cu vederea judecata şi iubirea lui
Dumnezeu? Oare nu suntem şi noi nişte morminte întunecoase arătându-ne
oamenilor pe dinafară drepţi, iar pe dinăuntru fiind plini de toată făţărnicia,
nelegiuirea şi necurăţia? Oare nu zidim şi noi mormintele mucenicilor şi împodobim
monumentele Apostolilor, dar suntem asemenea cu ucisasii lor? Cine nu ne va
plânge aşadar pe noi pentru o astfel de simtire? Cine nu va plânge o asemenea
robie a noastră? De aceea noi, cei ce suntem fii cinstiţi ai lui Dumnezeu,
suntem socotiţi ca nişte vase de lut. De aceea s-a înnegrit aurul şi s-a
stricat argintul cel bun. De aceea noi, Nazareii Sionului, care luminam mai
tare ca zăpada, am ajuns ca nişte Abisinieni; noi, care eram mai albi ca
laptele, ne-am înnegrit mai tare ca cerneala. De aceea s-a întunecat chipul
nostru mai tare ca funinginea. Cei ce ne hrăneam cu nuci de cocos ne tâvălim
acum în lături. S-au mărit nelegiuirile noastre mai mult decât nelegiuirile
Sodomei. Noi, cei ce eram fiii zilei şi fiii luminii am ajuns fiii nopţii şi ai
întunericului; iar din fii ai împărăţiei ne-am făcut fiii gheenei. De aceea
noi, fiii Celui Preaînalt, murim ca nişte oameni şi cădem ca unul dintre
boieri..”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu