O scurtă idee despre psihologie...

     Astăzi, deși era cam ultima zi a anului să îl numim universitar am făcut ultimul seminar de pedagogie care este mai mult unul de psihologie alături de o minunată asistentă universitar, care este pentru mine una din cele mai motivante profesoare dintre cele pe care le-am avut. La acest ultim seminarde psihologie al anului 2014 din păcate am rămas cu un gând amar puțin dezamăgit nu neapărat de psihoterapeutul nostru ci mai mult din cauza unei idei pe care ne-a enunțat-o în cadrul cursului. Ideea suna așa: „Altruismul nu are ce căuta în psihologie”. Parafrazând, orice lucru pe care îl facem în viață nu reușim să îl facem dezinteresat. Orice am face are un scop pentru sinele celui care îl face devenind astfel un lucru care caută o satisfacere sau alt lucru. Bineînțeles, contextul era despre faptul că oamenii ar trebui să se ajute pe ei înșiși în primă fază nu să devenim noi salvatorii lor.

    

     Când am auzit acest lucru mintea mea a început să se gândească la un lucru logic, la o deducție sologistică. Dacă altruismul nu are ce căuta în psihologie, adică în chestiunile de psihic uman înseamnă că altruismul depășește psihologia, deja este un sentiment. Psihologia observ că se ocupă mai mult cu inteligența emoțională, pe când acest termen de altruism intră undeva puțin mai departe, în sfera sentimentelor nu doar a emoților. Recunosc că primul gând care mi-a venit a fost acela că, dragostea dezinteresată deși extrem de greu de trăit, de experimentat, fără urmărirea anumitor pași psihologici dar care depășesc psihologicul în sine (cunoaștere, stăpânire, detașare de sine) nu aparține psihologiei. A fost prima idee care mi-a venit în cap, dezinteresată.

    Această idee a dezvoltării interioare individuale, recunosc că nu mă atrage și nu cred că mă va atrage vreodată. Nu dezvoltarea în sine și nici dezvoltarea inerioară în sine nu sunt ideile și conceptele care nu mă atrag. Ci faptul că se individualizează foarte mult aceste tehnici psihoterapeutice care după părerea mea sunt foarte reducționiste. Alfred Adler unul din cei mai importanți psihoterapeuți cunoscuți în opera sa despre om aduce ideea psihologiei individuale cu alte cuvinte, dacă citim cu atenție opera sa, voința omului de putere. omul trebuie să înețe cum să se descopere pe sine și să devină puternic să reușească să își învingă proprii dușmani ai sinelui său  pentru a putea face față luptei pentru superioritate  în lume. Din păcate, predecesorul său Sigmund Freud a venit cu rațiunea psihanalizei o rațiune a plăcerii a satisfacerii dorințelor ascunse pentru vindecare. Eu personal, văd la cei doi mari psihoterapeuți o centrare pe sine, prin cunoaștere și stăpânire.

   Bănuiesc, că cei doi mari oameni de „minte” amintiți mai sus sunt cunoscuți aproape tuturor celor interesați de aceste aspecte ale vieții. Totuși, un al treilea psihoterapeut vienez, întemeietor al așa-numitei a 3 Școală vieneză de psihoterapei, scapă din vedere astăzi din ce în ce mai mult oamenilor care se ocupă de mințile, „psihicurile” și celelalte probleme ale oamenilor. Mă întreb, oare de ce? La fel cum întrebarea mea, la care nu cred că voi afla și găsi răspuns prea devreme despre educație „De ce nu avem un sistem educațional bazat mai mult pe coeziunea, comuniunea și crearea unei comunități în clasa, sala de curs etc., atâta timp cât este clar că noi suntem ființe sociabile iar scopul nostru este de a trăi în societatea care implică inevitabil interacțiunea umană?” nu cred că poate fi dovedită cu un răspuns foarte clar. Acest psihoterapeut pe care mintea mea îl iubește și pe care personal și nu numai, îl numesc, întemeietorul psihologiei abisale pe numele său Viktor Emil Frankl vorbește nu doar de o psihologie a psihicului ca în psihanaliză și de psihologia comportamental-atitudinală ci ia în seamă și spiritualul în psihoterapia sa. Viziunea sa umanizată, care privește omul în totalitatea sa adică în unitatea și legătura sa indestructibilă cu ceilalți oameni a dat naștere logoterapiei sau psihoterapiei sensului. Omul de astăzi are nevoie din ce în ce mai mult de sens. Pot spune că una din cele 3 condamnări pe care le are omul de ispășit în viață este cea de sens (despre celelalte două vom vorbi altă dată). Este condamnat să aibă un sens, fără de care lumea și el însuși nu reprezintă nimic. 

    Nu vreau să îmi lungesc cuvântul. Psihologia abisală a lui Frankl, vorbește clar despre transcenderea de sine a existenței umane, de detașarea sau distanțarea de sine, care mă face pe mine să nu mă mai văd pe mine ca pe punctul ultim al existenței, care mă face pe mine să văd mai departe de mine, să îl văd pe celălalt. Persoana iubită, munca, sau relația cu divinitatea și nu numai sunt cele care fac persoana umană să se detașeze de sine și să se caute pe sine în celălalt. Cu alte cuvinte, vorbește despre faptul de a fi altruist. Nietzsche spunea că „cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice” iar Frankl amintea de ultima dintre libertățile umane și anume „capacitatea de a-ți alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. 

   Ca încheiere vreau să vă spun povestioara cu Buddha și cu unul din inițiații săi spre iluminare. Urcă la ucenicul său în vârful muntelui și bate la ușa chiliei sale. Acesta întreabă: „Cine este?”. Budha îi răspunde:„Eu sunt. Dar tu cine ești?” la care ucenicul răspunde, „EU”! Buddha pleacă fără să intre să rămână la el. După altă perioadă de meditație, după câțiva ani, Buddha urcă iarăși bate la ușă, este întrebat de cel dinăuntru cine este, iar la întrebarea adresată de Buddha la rândul său ucenicului, „Dar tu cine ești?”, ucenicul răspunde „TU”! Buddha pleacă din nou, nerămânând la acesta care nu se regăsise și nu găsise încă sinele său. După o perioadă lungă spre sfârșitul vieții ucenicului, Buddha bate iarăși la ușă. Întrebâdnu-și ucenicul „Tu cine ești?” acesta îi răspunde, „NOI!” iar Buddha atunci a intrat și a rămas împreună cu el.

   Viața are sens doar în cazulîn care noi dorim să căutăm și să găsim sensul vieții, iar adevăratul sens al vieții se găsește în comuniunea bazată pe comunicare, dragoste și respect dintre oameni întreolaltă iar al tuturor împreună ca întreg unitar în fața Creatorului tuturor. Împlinirea psihologiei nu poate fi decât o viața plină de pace, bucurie și dreptate... Noapte bună...