Trezit

Am fost ori prea orbit de ceea ce a caracterizat întreaga mea viață (speranța), ori prea dezamăgit și dărâmat să văd, încât a fost nevoie de o pneumonie soră cu gripa (pre-Covid??) să mă trezească ca să văd cum trebuie adevărul. Și acum l-am văzut. Nu mai sunt spre trezire. Sunt trezit. 

Să îți dai seama că tot ceea ce se întâmplă este doar vina pe care celălalt încearcă să o împrăștie tuturor, numai pentru că el se simte vinovat și neputincios să fie altfel. Să îți dai seama că vinovăția este starea generală care se propagă în jurul tău, tocmai pentru a deveni o închisoare așa cum a devenit și pentru celălalt. Să încerci cu disperare să îți păstrezi echilibrată viața familială, socială, „amicițială” fără să fii nevoit să minți sau să încerci să negociezi continuu planurile, evident având întâietate cel de acasă. 

Să îți dai seama că a dispărut... pur și simplu a dispărut.... dacă nu iubirea, dacă nu gândurile care ne-au unit, dacă nu sentimentele care ne-au apropiat, dacă nu poveștile noastre de viață pe care le-am avut, cel puțin emoționalul, empaticul față de celălalt. Duse, distruse.... Dacă nici măcar când îi este rău sau atunci când îl auzi că își rupe viața din el că plânge.... după sute de certuri despre același lucru numit „învinovățire”.... Mi-am asumat zilnic totul... Poate nu direct, poate nu verbal, poate nu atitudinal, poate nu comportamental însă ca fapt de viață, ca trăire zilnică. Mi-am asumat cine m-am lăsat să fiu toată perioada aceasta. 

Și de fiecare dată când, deși de ani de zile se întâmplă lucrurile mai sus-numite, deși am știut ce trăiesc, am știut ce sunt, deși de multe ori încă nu mă trezisem la realitate vieții, din iubire, din orbire, din frică, din bunătate poate, am pus întotdeauna crucea speranței, am pus ceea ce mi-a călăuzit întreaga viață: va fi mai bine. 

Cu toate acestea, lucrurile au devenit mai bine, dar nu noi. Și din moment ce noi nu devenim mai bine, ne pierdem în spatele lucrurilor care au devenit mai bune. Și începem să le folosim pentru a ne arăta, de fapt, că am făcut ceva, facem ceva pentru noi, însă este fals.

Îmi dau seama unde s-au pierdut lucrurile... Îmi dau seama unde s-au dezlegat definitiv, pentru tine, chestiunile acestea. Când ai renunțat la principii... Sau nu atât la principii, cât, ai renunțat să mai crezi în ele. „Noi suntem noi” și „Împreună, suntem!” sunt niște cuvinte care stârnesc amuzamentul sarcastic... Oare , nu doar un amuzament sarcastic am rămas, care stârnesc doar atacuri la persoana ta și care încerc să te discreditez pe tine în fața celorlalți, când de fapt, este exact inversul? 

Fiind acum trezit, îmi aduc aminte, Doamne, cu ce claritate, pentru prima oară când m-a lovit că ceva este în neregulă, totuși iubirea și dragostea începuturilor m-au făcut să nu observ. Și chiar dacă aș fi observat-o, la rece, ca acum, nu cred că aș fi făcut ceva, pentru că eu tot cred, ai fost, te consider și ești....

Orice poveste are două fațete. Numai că aici este una lipsită de orgoliu. Mărturie îmi stau zecile de foi pe care le-am scris sub imperiul orgoliilor. Numai că de data aceasta lucrurile stau cu totul altfel, de pe un cu totul alt plan de referință. Este momentul ori schimbării cu adevărat, mai ales având în vedere că anul acesta cred că va fi unul cu totul deosebit pentru mine personal, ori al unei veșnice „plafonări” a noastre care va conduce către nimic esențial cu adevărat între noi.

Cu dragoste și durere, V. mele!